Editorial: “Ţevile” de cartier

Prin 2002-2003  eram mândrul posesor al unei colecţii “impresionante” de nici mai mult şi nici mai puţin de 4-5 cd-uri “trase” cu ceea ce atunci era înţeles ca “muzică andărgraund frate”. Universul hiphop românesc era atunci mult mai mic şi mai închistat din punct de vedere cultural(şi neprăjit?), o lume pestriţă de fanatici care, din lipsă de informaţii, înţelegea această subcultură de export ca pe o religie formată din 4 elemente (extensibile la 9 după învăţăturile lui Lawrence Krisna Parker aka The Teacha aka Krs-One). În perioada aceea încă   adolescentină a hiphop-ului, când artiştii şi fanii se străduiau să găsească o identitate acestei muzici, se teoretiza şi se fantasmagorea în draci.

Hiphop-ul care nu apărea pe sticlă era ostil altor genuri de muzică (manele sau muzică mainstream), reticent la schimbări(“noi nu facem compromisuri”, mesajul de bază al epocii), exclusivist şi uşor sectant. După o mică incursiune/retrospecţie pe un forum precum AGHH(Adunarea Generală a HipHoperilor) vă veţi dumiri (ăştia mai mici) cum era percepută muzica asta de către repării hardcore de la sfârşitul erei underground.  Aşa era moda atunci, acum lucrurile s-au schimbat, oamenii care au rămas în industrie sunt ceva mai relaxaţi…

Nu îmi fac procese de conştiinţă în ceea ce priveşte sursa mp3-urilor din acea perioadă. Unii dintre voi, mai ales provincia pe care o aşteptăm cu drag să ne povestească despre trecut la secţiunea de comentarii, ştiu bine cum stătea treaba cu hiphop-ul. Piratam rap românesc din lipsă de alternative, ce ne plăcea nouă se găsea foarte greu sau deloc. De exemplu, vorbeam despre “Ronin”-ul lui Sleek ca despre un sfânt Graal pe care nu aveam să îl punem în cd-player (sic!) niciodată.

Nu consumam produse “originale” pentru că hiphop-ul independent suferea grav (astăzi situaţia stă mult mai bine, bani să ai) la capitolul distribuţie/tiraj. Era practic imposibil să faci rost de unul dintre volumele “Facem Records” sau de e.p-ul “Secretul din Atom” în ţiplă darămite să miroşi, măcar de la distanţă, un cd american.

Cu toate acestea o pseudoinfrastructură de răspândire a muzicii exista….

Acum 7-8 ani, în orăşelul meu de câmpie erau două “ţevi” mari şi late, două surse de la care puteai face rost de muzică hiphop “underground”. Şi asta, bineînţeles, numai prin intermediari care, aşa cum fuseseră “şcoliţi”, răspândeau la rândul lor într-un mod ezoteric acele cd-uri “rare”. Cele două reguli de folosire a muzicii de către neiniţiaţi se enunţau dinainte să se pună în funcţiune cd-writer-ul:

1. Trebuie să le asculţi cap-coadă daca vrei să mai primeşti şi alte “comori”. Hiphoperii adevăraţi receptează mesajul şi asimiliează cultura şi abia apoi trec la ceva mai avansat.
2. Nu dai muzica la întâmplare. De fapt, mai bine nu le împărţi cu nimeni că nu ştii cât de ignorant şi cât de prost înţelege cultura hiphop posibilul “învăţăcel”.

Furnizorii(cu unii dintre ei am rămas prieten până astăzi) îmi dădeau muzică cu ţârâita şi doar ce credeau ei că e bine să ascult. La un moment dat, l-am pisat la cap pe unul dintre ei două zile până când a acceptat să îmi împrumute o compilaţie cu ceva rap de după Company Flow. Da, ştiu, astăzi, când poţi găsi orice piesă la două clickuri distanţă, micile nebunii pe care le făceam pentru a  pune mâna pe un cd cu Atmosphere sau Antipop Consortium par hilare. Dar nu eram singurul care se “umilea”.  Furnizorul ăsta al meu mi-a spus că s-a ploconit două săptămâni pe lângă ţeava lui până când i-a dat cd-urile pe care eu aveam să le capăt cu atâta uşurinţă. Căci da, sursa mea era doar un simplu intermediar în mica noastră reţea provincială.

Kingpin-ul cunoaşterii hiphop, viaductul de mp3-uri, cel mai “doxat” individ pe cele nouă elemente în perioada aceea în orăşelul meu cu multe biserici  era si tipul cu cei mai blugi largi pelle pelle pe o arie de 40 de km pătraţi. Până la urmă, tot cercetând de la depărtare subiectul, am aflat că suntem la acelaşi liceu. Se răspândise un fel de legendă despre “conducta” noastră şi despre vâna lui de rapper maliţios. Cică omul era la fast food-ul de pe lângă liceu şi comanda iritat un sandivş.

-Cu ce să fie?

-Cu de toate…în pula mea, ar fi răspuns flegmaticul hiphopper vânzătoarei.

Apoi am auzit alte legende de stradă cum că ar fi ars-o prin “bucătăria” Facem Records şi că de acolo îşi lua el tonele de muzică. Pe unde mai pui că era printre cei mai vechi utilizatori de internet din zonă şi că stătea cu orele să descarce mp3-uri de pe diverse siteuri.  Aha!

Sursa noastră de hiphoape era un tip scund, cu mers bâţâit care iarna purta pe cap o imensă căciulă sovietică.  Bineînţeles că era luat drept bălan cu “pantalonii ăia lălâi “ şi că “normalii” liceului făceau mult mişto pe seama lui. Dar furnizorul nostru nu părea să fie afectat de caterinci. Nu băga pe nimeni în seamă, îşi vedea de treaba lui şi de mersul lui legănat, delectându-se în căşti cu muzici pe care probabil că noi aveam să le ascultăm peste câţiva ani.  Nu l-am cunoscut niciodată personal pe individ dar “intermediarul” meu a scris acum ceva vreme despre primele lui contacte cu furnizorul:

După mai multe încercari l-am abordat pur şi simplu pe stradă, s-a speriat sărăcuţu1 de mine dar depăşisem o barieră, iar altă dată l-am găsit în faţa scării sale şi m-a întrebat ce ascult …ce vreau de la dânsul. I-am zis şi eu că am Arsonists – Date of Birth şi 3-4 piese ale „celor” de la KRS-One. Mi-a făcut o programare la domiciul său pe la ora 5.
Am ajuns pe la fără zece pentru că eram vecini… acolo întai mi-a făcut o introducere a hip hopului şi mi-a delimitat clar genul de rap (rapul e naşpa deci), o mică istorisire cu amănunte interesante apoi a ajuns în 94` şi la români şi cine însemna ceva la noi… După 2 ore după ce ne-am apropiat mai bine mi-a umplut brâul de cd-uri apoi i-am mai lăsat eu la scriere ceva.
Acasă am ascultat şi eu Raku, urmat de nişte compilaţii străine cu româneşti făcute de el care ulterior au însemnat ghidul meu de căutare.