Să trăiască!
Revin cu „Actul II” al „Lumii Lui Trebuie”, mai târziu decât am preconizat. Nu știu dacă sunt un leneș căruia îi place să amâne lucrurile sau dacă prefer confruntarea cu inevitabilul. Ciocnirea cu fatalitatea e plăcută și dureroasă, atât în același timp, cât și în aceeași măsură. Până și coana viață e o amânare inconștientă a morții. E un exemplu că, nu trebuie să ne gândim la rezultat, ci la sistemul de operare, întrucât rezultatul vine de la sine chiar și în cazul în care nu întreprinzi nicio acțiune. E o constantă universal valabilă. Sigur, rezultatul e diferit în funcție de modul prin care operăm, dar tot rezultat se cheamă. Și-atunci? De ce să-mi las luciditatea afectată de ghilotina presiunii? De ce să-mi las respirația tăiată de presiunea ghilotinei?
Uneori, însă, amânarea bate la ușă și solicită tributul: „Ori mă pui în scenă acum, ori îţi iau tot!” Iar mie, conștient de faptul că amânarea amânării, sistematic și permanent, este echivalentă cu falimentul discernământului, nu-mi rămâne decât să o invit la masa
tratativelor și să negociez. De data aceasta, i-am lăsat gaj a cincea piesă care trebuia să întregească Actul II. E o piesă cu tâlc, complexă, lungă, cu personaje, asemănătoare la stil cu „Sala De Așteptare”.
Aș fi putut negocia mai dur, i-aș fi putut smulge „garanția” (a cincea piesă), dar cu condiția de a grăbi deznodământul. Dar, cum detest lucrul sub presiune, pentru că nu-mi place să-mi tratez „fușeristic” ideile, am convenit că „Actul II” să rămână cu doar patru piese, iar „Actul I”, pe care plănuiesc să vi-l ofer în toamnă, să conțină șase. Așadar, aștept ca amânarea să-mi bată din nou la ușă în câteva luni. O cunosc, știu că e punctuală.
„Actul II” a fost prezentat integral vineri, 20 februarie, unui sector restrâns de oameni care m-au susținut într-un mod sau altul de-a lungul timpului și cărora le mulțumesc. În urmă cu câteva luni am creat două grupuri pe WhatsApp, „Birtul Înțelepților” și „Boema Trubadurilor”, unde îmi prezint în premieră proiectele și nu numai. Deoarece îmi plac scenele mici, pentru că le consider mai însuflețite decât cele mari, am considerat că e necesar să-mi selectez auditoriul. Mai multe despre activitățile acestor grupuri nu vreau să dezvălui, deoarece sunt cu caracter închis.
Știu că sunteți mai mulți cei care v-ați dori să faceți parte din aceste grupuri, așadar, îi rog pe cei interesați, să-mi scrie un e-mail la office@rappa-online.ro. În același timp, îmi prezint scuzele celor cărora le-am promis că-i adaug, dar, din diverse motive, nu am reușit. Îi rog, de asemenea, să-mi scrie.
Acestea fiind scrise, vă las „Declarația De Pacoste”, până mâine, când vă aștept cu următoarea piesă, „Cuget, Deci Nu Exist”.
Vă îmbrățișez!
