Spre deosebire de arta înregimentată (clasică sau postmodernă, naivă sau abstractă, în muzee sau în spațiul virtual), arta stradală se mulează pe spațiul în care activează legal sau ilegal.
Graferii se exprimă mai ales sub cerul liber. Gardurile de beton și sârmă ghimpată sunt transformate peste noapte, la propriu și la figurat, în tablouri hipnotice: visare; revoltă împotriva sistemului; virtuozitate de texturi și culori; mesaje de iubire și ură; marcarea teritoriului. Singura limită e imaginația!
Urmează podurile. Ai zice că sunt departe de oraș, greu vizibile, întortocheate. Dar… surpriză! Câte trenuri vin și pleacă zilnic? Câți turiști și navetiști scufundați în gânduri vor tresări la un peisaj sau personaj coborât parcă din jocurile pe calculator sau legendele celtice?
Chiar trenurile devin picturi pe roți…
Uneori si autobuzele…
Turnurile de apă… Da, suprafață netedă, albă, generoasă. Izolate, departe de lumea dezlănțuită. Plus fascinația de a desena fresce panoramice la 360 de grade.
Nu în ultimul rând posturile de transformare, zidurile de sprijin, spațiile abandonate, dubioase, triste. Fără talentul artiștilor stradali, blocurile de beton ar rămâne rămășite hâde ale heirupismului revoluționar socialist sau, în caz fericit, dovezi ale tenacității cu care oamenii au ciopârțit peisajele și armonia.
Artiștii stradali sunt eroii urbani necunoscuți: transformă spațiile anoste în fragmente de lumină și culoare. Ești trist, obosit, preocupat de probleme și griji… dar un desen reușit tot îți va smulge un zâmbet, cu siguranță în adâncuri se reactivează un strop de visare sau speranță.
Sursa: letterspixelsvibrations | [ADRIAN TATU, THE GRAFFITI HUNTER IN BRASOV, 2018]
